LIBERTARIANISM SI LIBERTINISM

Libertarianism şi libertinism*
(Prefaţa lucrării În apărarea indezirabililor - 1994) WALTER BLOCK -In apararea indezirabililor-
Probabil că în întreaga economie politică nu există o confuzie mai mare decât cea dintre libertarianism şi libertinism. Că ele sunt în mod curent confundate una cu cealaltă este, desigur, un adevăr spus numai pe jumătate. Din mai multe motive, este dificil să compari şi să deosebeşti libertarianismul şi libertinismul. În primul rând şi cel mai important, cele două puncte de vedere se aseamănă foarte mult unul cu celălalt, cel puţin în mod superficial. În al doilea rând – poate doar printr-un accident, poate din considerente etimologice – cele două cuvinte nu numai că sună asemănător, dar se şi scriu aproape identic. Este, deci, cu atât mai important să facem deosebirea între conceptele foarte diferite pe care aceste cuvinte le reprezintă.

-In apararea indezirabililor-

I. Libertarianism
Libertarianismul este o filozofie politică. Ea se referă numai la utilizarea corectă a forţei. Premisa ei fundamentală este aceea că ar trebui să fie ilegal să se ameninţe sau să se iniţieze violenţa împotriva unei persoane sau a proprietăţii sale, fără permisiunea acesteia; forţa este justificată numai în apărare sau ca retaliere. Iată o definiţie foarte simplă. Restul este doar explicare, elaborare şi clarificare – şi răspunsuri la obiecţii prost concepute[1].
Tema de bază ... a libertarianismului (este aceea că) toate comportamentele neagresive ar trebui să fie legale; oamenii şi proprietatea lor privată deţinută în mod legitim ar trebui să fie sacrosancţi. Aceasta nu înseamnă că acte neagresive ca vânzarea de droguri, prostituţia etc. sunt activităţi bune, drăguţe sau morale. În opinia mea, ele nu sunt. Înseamnă numai că forţele legii şi ordinii nu ar trebui să trimită oamenii la închisoare pentru că se lasă în voia lor.
Eu nu văd libertarianismul ca pe un atac la adresa tradiţiei sau moralităţii. Cred că paleolibertarienii au subliniat un punct important: doar pentru că noi nu dorim să trimitem autorul de pornografie la închisoare nu înseamnă că trebuie să ne placă ceea ce face el. Dimpotrivă, este perfect coerent să aperi dreptul lui de a se angaja în acea profesie şi în acelaşi timp să-l deteşti pe el şi acţiunile lui.
Pentru a sublinia mai bine acest concept, să cercetăm relaţia dintre un libertarian şi un libertin. Am definit deja primul termen. Pentru scopurile noastre prezente, celălalt poate fi definit ca o persoană căreia îi plac, îl fac să exulte, participă la şi/sau susţine moralitatea a tot felul de acte perverse, dar care, în acelaşi timp, evită orice act de violenţă invazivă. Deci, libertinul va fi susţinătorul prostituţiei, dependenţei de droguri, sado-masochismului şi aşa mai departe, şi poate chiar se va complace în aceste practici, dar nu va forţa pe nimeni altcineva să participe la ele.
Sunt libertarienii libertini? Unii sunt în mod evident. Dacă un libertarian ar fi membru al Asociaţiei Nord-Americane pentru Dragostea între Bărbaţi şi Băieţi, el s-ar încadra în categoria libertinilor[4]. Sunt toţi libertarienii libertini? Cu siguranţă că nu. Majoritatea libertarienilor dau înapoi cu oroare din faţa unor astfel de acţiuni. Care este atunci relaţia precisă între libertarian, qua libertarian, şi libertin? Pur şi simplu, următoarea. Libertarianul este cineva care consideră că libertinul nu trebuie trimis la închisoare. El se poate opune puternic libertinismului, el poate ţine discursuri împotriva acestuia, el poate organiza boicoturi pentru a reduce frecvenţa unor astfel de acte. Un singur lucru nu poate face şi să rămână în continuare libertarian: el nu poate susţine sau participa la utilizarea forţei împotriva acestor oameni. Pentru că, indiferent ce părere avem despre acţiunile lor, ei nu iniţiază forţa fizică. Din moment ce nici una din aceste acţiuni nu face acest lucru în mod necesar[5], libertarianul trebuie, în unele cazuri fără prea mare entuziasm, să se abţină de la a cere utilizarea forţei fizice împotriva celor care se angajează în perversiuni între adulţi care consimt.(...)
Libertarianul îl poate urî şi dispreţui pe libertin, sau nu. Prin libertarianismul său, el nu este obligat într-o direcţie sau alta, mai mult decât este obligat suporterul teoriei bolilor cauzate de microbi să aibă vreun punct de vedere asupra libertinismului. Ca libertarian, el este obligat doar să nu ceară o sentinţă la închisoare pentru libertin. Adică, el nu trebuie să ceară închisoarea pentru libertinul care nu agresează, care nu molestează copii, cel care se limitează la un comportament de adulţi care consimt. Dar libertarianul este în întregime liber ca persoană, ca cetăţean, ca moralist, ca şi comentator al evenimentelor curente, ca spirit conservator în cultură să considere libertinismul pervertit şi să facă tot ceea ce poate pentru a-l opri – cu excepţia utilizării forţei. În această ultimă categorie mă plasez pe mine însumi. (...)
Deci, de ce mă opun libertinismului în calitate de conservator în cultură? În primul şi cel mai important rând, pentru că este imoral: nimic nu poate fi mai clar decât că aceste perversiuni sunt dăunătoare interesului şi progresului omenirii. Deoarece acesta este criteriul meu pentru moralitate, rezultă că eu găsesc aceste activităţi imorale. Mai mult decât atât, totuşi libertinii se împăunează cu „virtutea” practicilor lor şi se autofelicită pentru ele. Dacă în „iad” un nivel „adânc” le este rezervat celor ce sunt prea slabi pentru a rezista angajării în activităţi imorale, un nivel şi mai adânc trebuie păstrat pentru cei care nu numai că le practică, dar se şi laudă cu asta şi îi încurajează pe alţii să-i urmeze.
Se pot găsi şi alte motive. Să analizăm tradiţia. A fost o vreme în care aş fi ironizat ideea de a face ceva numai pentru că era tradiţional şi de a mă abţine numai pentru că nu era. Toate instinctele mele m-ar fi condus să fac exact opusul a ceea ce dictează tradiţia.
Dar aceasta a fost înainte de a aprecia cu adevărat gândirea lui F.A. Hayek. Citindu-i numeroasele lucrări (de exemplu, Hayek, 1973), am ajuns să înţeleg că acele tradiţii care dezbină şi dăunează tind să dispară, fie prin schimbări voluntare, fie, mai tragic, prin dispariţia societăţilor care acţionează în concordanţă cu ele. Se poate presupune, deci, că o tradiţie care a supravieţuit are o oarecare valoare pozitivă, chiar dacă noi nu o vedem. Este o „vanitate fatală” (Hayek, 1989) să pui sub semnul întrebării orice lucru pentru care nu poţi găsi imediat motive bune şi suficiente. Cum altfel am putea justifica, de exemplu, practica de „supunere oarbă” de a purta guler şi cravată?(...)

MEDICINĂ
Traficantul de droguri

Traficul de droguri, o afacere dăunătoare, este cauza unor morţi chinuitoare, delicte, jafuri, a prostituţiei forţate şi, adesea, a crimei. Dependentul este, de regulă, marcat pe viaţă, chiar şi după ce a scăpat de „prostul obicei”. În perioada de dependenţă, el este un sclav neputincios al drogului, dispus să suporte orice degradare pentru a-şi asigura „încă o doză”.
Cum ar putea fi pusă sub semnul întrebării natura negativă a traficantului de droguri? Cum am putea măcar să presupunem că îl vom privi vreodată cu bunăvoinţă?
Relele pentru care, de obicei, este învinuită dependenţa de heroină sunt, în realitate, provocate de prohibiţia drogurilor, iar nu de dependenţa în sine. Dată fiind scoaterea în afara legii a drogurilor, însăşi persoana care vinde droguri în mod ilegal este cea care face mai mult decât oricine pentru a ameliora efectele negative ale prohibiţiei iniţiale.
Prohibiţia heroinei are efectul devastator de a forţa preţul să urce până la un nivel are poate fi caracterizat doar de cuvântul „astronomic”. Când o marfă este interzisă prin lege, pe lângă costurile obişnuite de cultură, recoltare, transport, vânzare etc., trebuie adăugate costurile implicate de ocolirea legii şi de plata pentru pedepsele riscate în cazul în care eludarea legii eşuează. În cazul whiskyului de contrabandă (în perioada de prohibiţie din anii ’20), aceste costuri suplimentare nu erau excesive, pentru că impunerea legii nu era prea strictă, iar legislaţia nu se bucura de un larg sprijin popular. În cazul heroinei, aceste costuri sunt enorme. Legislaţia anti-heroină se bucură de un sprijin popular larg, existând chiar cereri pentru legi şi pedepse mai stricte decât cele în vigoare. Grupurile de vigilantes şi bandele de tineri, aparţinând ghetourilor din centrele oraşelor, au aplicat propriile lor pedepse traficanţilor şi dependenţilor de droguri. Aceste grupuri s-au bucurat de un sprijin aproape integral din partea facţiunii de „menţinere a legii şi ordinii”, lucru care a făcut dificilă şi scumpă mituirea poliţiştilor, cărora le e teamă de marile pedepse pe care societatea le-ar aplica dacă ar fi prinşi.
Pe lângă faptul că trebuie să plătească sume mari pentru mituirea poliţiei, traficanţii de droguri trebuie de asemenea să plătească salarii mari angajaţilor lor pentru pericolele la care se expun în contrabandă, precum şi atunci când lucrează în fabricile care prepară drogul pentru vânzare. Pe lângă acestea, traficantul trebuie să aibă grijă de acei angajaţi care sunt prinşi mituind politicieni, avocaţi şi judecători pentru a obţine pedepse mai mici.
Aceştia sunt factorii care determină un preţ ridicat al heroinei. Dacă nu ar fi aceste numeroase costuri suplimentare impuse de prohibiţia heroinei, preţul ei nu ar diferi în mod semnificativ faţă de preţul altor plante de cultură (grâu, tutun, soia etc.). Dacă heroina ar fi legalizată, conform celor mai bune estimări, un dependent şi-ar putea obţine necesarul zilnic cu acelaşi cost ca al unei felii de pâine.
În condiţiile prohibiţiei, dependenţa de heroină poate costa până la 100 de dolari pe zi pentru o deprindere statornicită. În funcţie de informaţiile pieţei şi de sursele alternative de aprovizionare, dependentul cheltuieşte circa 35 000 de dolari anual pentru drog. Este evident că acest cost este responsabil pentru suferinţele umane nespuse pentru care, de regulă, este învinuită dependenţa de drog. Dependentul tipic este de obicei tânăr, fără ocupaţie, incapabil să câştige prin mijloace cinstite suficient de mulţi bani pentru drog. Dacă nu apelează la ajutor medical şi psihiatric, singura lui alegere pentru a-şi asigura „doza” este aceea de a intra într-o viaţă de delicte, unde, în cele din urmă, poate fi prins de poliţie sau de bandele străzii. Pe lângă aceasta, delicventul dependent de droguri se găseşte într-o postură mult mai proastă decât cel care nu este dependent. Delicventul nedependent poate alege cel mai bun loc şi moment pentru un jaf. Dependentul trebuie însă să comită un delict ori de câte ori are nevoie de o „doză”, iar aceasta se întâmplă de obicei atunci când reflexele lui sunt încetinite de lipsa drogului.
Reflectând asupra aspectului economic al traficului de marfă furată, devine evident că dependentul trebuie să comită enorm de multe delicte pentru a-şi asigura drogul. Pentru a avea cei 35 000 de dolari necesari anual, dependentul de droguri trebuie să fure această sumă multiplicată cu cinci, aproape 200 000 de dolari anual, deoarece cumpărătorii de marfă furată plătesc de obicei doar 20% sau mai puţin din valoarea cu amănuntul a ceea ce cumpără. Dacă cifra de 200 000 de dolari este înmulţită cu numărul estimat de dependenţi existenţi în New York City, cam 10 000, rezultatul de 20 de miliarde de dolari este valoarea pierdută în delictele comise de dependenţi în marele oraş.
Nu putem sublinia suficient faptul că aceste crime se datorează prohibiţiei heroinei şi nu sunt rezultatul dependenţei de heroină. Interdicţia este aceea care forţează drastic preţul să urce şi împinge dependentul la o viaţă de delicvenţă şi violenţă, care poate lua sfârşit prin moartea lui sau a altei victime.
Pentru a dovedi acest lucru, să ne gândim la numărul mic, dar semnificativ, de medici care, având acces la heroină, au devenit dependenţi. În acest caz, preţul nu este prohibitiv, deoarece aprovizionarea cu drog nu este ilegală. Vieţile lor sunt „normale”, folositoare şi satisfăcătoare – cu această mică diferenţă. Din punct de vedere economic, vieţile lor nu ar fi foarte diferite dacă, în loc să fie dependenţi de heroină, ei ar fi diabetici şi, deci, dependenţi de insulină. Cu oricare din aceste dependenţe, medicii respectivi ar fi capabili să funcţioneze profesional. Totuşi, dacă ei nu şi-ar mai putea procura heroina în mod legal (sau dacă insulina ar fi declarată, dintr-o dată, ilegală), aceşti medici ar ajunge la mâna traficantului de pe stradă, fără a putea fi siguri de calitatea drogurilor cumpărate şi forţaţi să plătească preţuri exorbitante pentru ele. În aceste împrejurări noi, poziţia medicului dependent ar fi dificilă, dau nu catastrofală, pentru că majoritatea acestor profesionişti îşi pot permite să plătească anual 35 000 de dolari pentru obiceiul lor. Dar ce se întâmplă cu dependentul fără studii, trăind în sărăcie, care nu are aceste posibilităţi?
Funcţia traficantului de heroină, în contrast cu motivaţia lui când intră în branşă, este să menţină preţul drogului scăzut. De fiecare dată când mai intră câţiva traficanţi în branşă, preţul coboară şi mai mult. Invers, de fiecare dată când numărul vânzătorilor de heroină scade (prin descurajare sau condamnare), preţul creşte. Deoarece nu vânzarea sau folosirea heroinei, în sine, sunt responsabile pentru starea dependentului sau pentru crimele pe care acesta le comite, ci mai degrabă preţul ridicat al heroinei provocat de prohibiţia ei, în consecinţă orice acţiune care are drept rezultat scăderea preţului drogului ameliorează problema. Dacă problema se datorează costului ridicat al drogului, atunci scăderea costului trebuie considerată ca o soluţie.
Dar traficantul de heroină este cel care contribuie la scăderea preţului drogului, în timp ce forţele „legii şi ordinii” sunt responsabile pentru creşterea preţului prin faptul de a se amesteca în activitatea traficantului. De aceea, mult hulitul traficant de droguri, iar nu mult îndrăgitul agent de la secţia de narcotice („narc”), trebuie considerat o figură eroică.
Legalizarea heroinei a fost respinsă pe considerentul că progresul şi civilizaţia s-ar opri. Sunt citate experienţele engleză şi chineză cu droguri care dau dependenţă şi suntem îndemnaţi să ne imaginăm o mulţime de oameni zăcând pe străzi, într-o stare de inconştienţă. Argumentul este că orice barează calea progresului, cum ar fi utilizarea pe scară a heroinei, trebuie interzis. Dar există alte lucruri care se opun progresului continuu şi pe care majoritatea oamenilor nu le-ar dori interzise – de exemplu, recreerea. Dacă angajaţii şi-ar lua vacanţe care să dureze 90% din anul de lucru, „progresul” ar avea fără îndoială de suferit. Trebuie interzise vacanţele lungi? Greu de afirmat aşa ceva. Pe lângă aceasta, actuala prohibiţie a heroinei nu elimină accesul la drog. Înainte, acesta putea fi găsit numai în ghetourile din mijlocul oraşelor, astăzi el poate fi cumpărat la colţurile străzilor şi în curţile şcolilor din suburbiile bogate.
În exemplul experienţei chineze în domeniul drogurilor, negustorii chinezi au fost forţaţi cu ajutorul „diplomaţiei” navelor de luptă să accepte opiumul. Legalizarea drogurilor care dau dependenţă nu i-ar forţa în nici un fel pe indivizi să adopte obiceiul de a se droga. Într-adevăr, forţa, sau eliminarea forţei, este motivul principal pentru a renunţa la prohibiţia heroinei.
În cazul englez (droguri administrate legal, la un cost scăzut, de un medic sau o clinică autorizată), s-a spus că numărul de dependenţi a crescut foarte mult de când a început acest program cu cost scăzut. Dar această creştere este un artefact statistic. Înainte, mulţi oameni ezitau să se declare dependenţi, din moment ce acest lucru era ilegal. Când dependenţa a fost legalizată şi au devenit disponibile droguri la preţ scăzut, statisticile – fireşte – au crescut. Serviciul de Sănătate al Guvernului Britanic administra droguri numai dependenţilor atestaţi. Ar fi într-adevăr surprinzător dacă în aceste împrejurări nu s-ar înregistra o creştere marcantă a ratei dependenţei.
O altă sursă de creştere a numărului de dependenţi număraţi statistic este migrarea către Regatul Unit din ţările Commonwealth-ului. Această imigrare bruscă poate cauza probleme temporare de adaptare, dar nu poate fi considerată drept o acuzaţie la adresa planului britanic. Dimpotrivă, ea este o dovadă a caracterului progresist şi clarvăzător al programului. A blama acest program pentru creşterea numărului de dependenţi ar fi similar cu a-l învinui pe Dr. Christian Barnard (primul medic ce a efectuat transplante de inimă) pentru creşterea numărului de oameni din Africa de Sud care doreau un transplant de inimă.
În concluzie, trebuie afirmat că dependenţa de heroină poate fi un rău extrem de mare, fără trăsături sociale care să-l compenseze. Dacă este aşa, eforturile de a face publice aspectele negative ale dependenţei trebuie aplaudate. Totuşi, actuala prohibiţie a heroinei şi a altor droguri puternice nu serveşte nici unui scop util. Ea a provocat suferinţă nelimitată şi mari frământări sociale. Căutând să sprijine această lege rea, agenţii specializaţi în narcotice menţin preţurile ridicate şi fac tragedia şi mai mare. Numai traficantul de heroină, acţionând în sensul scăderii preţurilor, chiar cu un risc personal considerabil, este cel care salvează vieţi şi aduce o oarecare ameliorare a tragediei.

Dependentul de droguri

În momentul de faţă, când se discută intens despre aspectele negative ale dependenţei de heroină, este bine să aplicăm vechea zicală: „ascultă ambele părţi ale unei istorii”. Printre numeroasele motive de a face aceasta, şi poate cel mai important, este faptul că, dacă toată lumea este împotriva unui lucru (în special, împotriva dependenţei de heroină), se poate presupune că există măcar ceva care poate fi spus în favoarea lui. În lunga şi agitata istorie a omenirii, opinia majorităţii a fost, în majoritatea cazurilor, greşită.
Pe de altă parte, chiar şi cei care sunt de acord cu opinia majorităţii ar trebui să întâmpine cu bunăvoinţă un atac la adresa acesteia. Cel mai bun mod de a prezenta adevărurile vieţii este, în opinia utilitaristului John Stuart Mill, acela de a asculta opoziţia. Să permitem poziţiei noastre să fie provocată, şi să lăsăm provocarea să eşueze. Mill considera această metodă atât de importantă, încât recomanda inventarea unei poziţii opuse, dacă nu exista una reală, şi prezentarea ei într-un mod cât mai convingător posibil. Deci, cei care cred în răul extrem al dependenţei de heroină ar trebui să fie dornici să audă un argument în favoarea ei.
Fenomenul dependenţei ar trebui analizat dintr-un punct de vedere intrinsec. Să presupunem că problema socială sau interpersonală – necesitatea dependentului de a se implica în activităţi delictuale pentru a-şi asigura doza – a fost rezolvată. Aceasta pentru că problema respectivă este provocată de legislaţia care interzice vânzarea drogurilor, ceea ce constituie o chestiune extrinsecă faţă de drogul însuşi. Problemele intrinseci ale dependenţei reprezintă toate celelalte probleme cu care se confruntă dependenţii.
Pe primul loc pe orice listă de probleme non-sociale ale dependenţei de droguri se află afirmaţia că aceasta scurtează viaţa. În funcţie de vârsta şi de starea de sănătate a dependentului, precum şi de pesimismul sau optimismul celui care face afirmaţia, cifra anilor cu care se afirmă că se scurtează viaţa variază între 10 şi 40 de ani. Într-adevăr, acest lucru este regretabil, dar nu constituie o critică validă a dependenţei şi în mod sigur nu justifică interzicerea heroinei.
Nu constituie o critică validă şi nu justifică prohibiţia pentru că individul este cel care trebuie să hotărască ce fel de viaţă vrea să ducă – una scurtă, în care să aibă parte de ceea ce el consideră a fi activităţi plăcute, sau una lungă, dar fără astfel de bucurii. Deoarece nu există criterii obiective pentru astfel de alegeri, nu există nimic iraţional sau măcar suspect în legătură cu oricare alegere din spectru. O persoană poate alege să maximizeze posibilitatea de longevitate, chiar dacă aceasta presupune renunţarea la alcool, tutun, jocuri de noroc, sex, călătorii, traversarea străzii, discuţii aprinse şi exerciţii fizice obositoare. Sau, o altă persoană poate alege să se angajeze în toate aceste activităţi, chiar dacă aceasta înseamnă o durată de viaţă mai scurtă.
Un alt argument ridicat împotriva dependenţei este acela că ea împiedică oamenii să-şi îndeplinească responsabilităţile. Exemplul dat de obicei este acela al unui tată care, sub influenţa continuă a heroinei, devine incapabil să-şi îndeplinească obligaţiile financiare şi cele de altă natură faţă de familia lui. Să presupunem că dependenţa de heroină îl face pe tată incapabil. De aici nu decurge că utilizarea şi vânzarea heroinei ar trebui interzise. Ar fi nerezonabil să se interzică orice activitate pe motiv că îi împiedică pe unii oameni să acţioneze în anumite moduri. De ce să suporte restricţii cei care nu sunt afectaţi sau care nu au astfel de responsabilităţi? Dacă ar fi potrivit să fie interzisă heroina din acest motiv, atunci desigur ar fi potrivit să fie interzise jocurile de noroc, consumul de alcool, fumatul, şofatul, călătoria cu avionul şi alte activităţi potenţial periculoase. Dar aceasta ar fi evident absurd.
Ar trebui atunci heroina să fie legală pentru unii oameni, dar nu şi pentru alţii care nu-şi acceptă sau nu-şi îndeplinesc obligaţiile din cauza dependenţei lor? Nu. Când un om, pentru a continua exemplul, se căsătoreşte, el nu acceptă să renunţe la toate activităţile care ar putea fi periculoase. Contractul de căsătorie nu este, la urma urmei, un contract de sclavie. Căsătoria nu împiedică nici una din părţi să se angajeze în activităţi care ar putea provoca disconfort celeilalte părţi. Oamenii care au responsabilităţi suferă atacuri de cord pentru că joacă tenis. Dar nimeni nu ar sugera ca oamenilor cu responsabilităţi să le fie interzise activităţile sportive.
Un alt argument împotriva dependenţei de heroină este afirmaţia că cei care o folosesc devin în totalitate neproductivi şi deci, ca grup, produc scăderea Produsului Naţional Brut (PNB) – un indice al bunăstării economice a ţării ca întreg. Deci, continuă argumentul, dependenţa de droguri loveşte ţara.
Argumentul este specios pentru că binele ţării, mai degrabă decât binele dependentului, este considerat un concept semnificativ. Dar chiar în proprii săi termeni, el nu este convingător. Argumentul se bazează pe egalitatea dintre PNB şi bunăstare. Iar această egalitate este greşită. PNB, de exemplu, consideră că toate cheltuielile guvernamentale contribuie la bunăstarea ţării, chiar dacă în realitate lucrurile stau aşa sau nu. El nu ia în considerare munca depusă de soţiile casnice. Mai mult decât atât, PNB interpretează total greşit statutul economic al timpului liber. Orice evaluare a bunăstării economice trebuie să acorde o valoare oarecare timpului liber, dar PNB nu face acest lucru. De exemplu, PNB ar trebui să se dubleze o dată cu introducerea şi aplicarea deplină a unei invenţii care ar permite oamenilor să-şi dubleze cantitatea realizată de bunuri şi servicii reale. Dar dacă oamenii ar alege să folosească invenţia respectivă doar pentru a-şi menţine standardul de viaţă şi a-şi scurta ziua de lucru la jumătate, PNB nu s-ar schimba cu nimic.
Este adevărat că, dacă dependenţa de heroină duce la mai mult timp liber, ea va produce o scădere a PNB. Dar o creştere a timpului liber din orice altă cauză va avea acelaşi efect. De aceea, dacă ne opunem dependenţei din acest motiv, va trebui să ne opunem de asemenea vacanţelor plăcute, contemplării poetice şi plimbărilor în pădure. Lista activităţilor interzise ar putea fi nesfârşită. Nu este nimic greşit în a alege să utilizezi o creştere a bunăstării pentru a-ţi creşte modalităţile de recreere. Iar dacă PNB descreşte în consecinţă, cu atât mai rău pentru el.
În sfârşit, nu este deloc clar că dependenţa duce în mod necesar la o activitate economică mai scăzută. Majoritatea cunoştinţelor noastre despre comportamentul dependenţilor provine din studiul celor care, din cauza faptului că legislaţia interzice heroina şi, prin urmare, duce la creşterea foarte mare a preţului ei, trebuie să-şi petreacă majoritatea timpului într-o căutare extenuantă a unor mari sume de bani. Ei nu pot avea slujbe tradiţionale, pentru că îşi petrec majoritatea timpului furând, ucigând sau prostituându-se. Deoarece ne concentrăm asupra aspectului personal al dependenţei, şi nu asupra celui social, dovezile reprezentate de aceşti oameni sunt irelevante pentru discuţia noastră. Pentru a studia comportamentul dependenţilor cărora legea nu le interzice să fie productivi, trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra celor câţiva dependenţi suficient de norocoşi pentru a avea o aprovizionare constantă cu heroină la un cost scăzut.
Acest grup este alcătuit, în principal, din medici care îşi pot utiliza puterea de a prescrie reţete pentru a-şi asigura o aprovizionare constantă. Dovezile limitate furnizate de acest mic eşantion par să indice că dependenţii, eliberaţi de constrângerile impuse de interzicerea heroinei, sunt capabili să ducă vieţi destul de normale şi productive. Medicii în cauză oferă servicii la fel de adecvate ca oricare alţi medici. Din indiciile disponibile, se pare că ei sunt capabili să ţină pasul cu cele mai noi dezvoltări din domeniul lor, să păstreze relaţii adecvate cu pacienţii lor şi să lucreze, sub toate aspectele relevante, la fel ca ceilalţi medici.
Desigur, dacă heroina ar fi legală, dependenţii ar continua să aibă probleme personale legate de drog. Ar exista teama de o nouă revenire la prohibiţie şi incapacitatea relativă din perioada de după utilizarea drogului. Ar exista pericolul supradozei, deşi în condiţii de legalitate acesta ar fi mic, deoarece drogul ar putea fi administrat sub supraveghere medicală. Rămăşiţe ale vechii atitudini prohibitive s-ar putea manifesta sub forma unor prejudecăţi împotriva dependenţilor.
Totuşi, ceea ce trebuie subliniat nu este faptul că dependenţii vor avea probleme legate de drog chiar şi în condiţii de legalitate. Problemele speciale însoţesc aproape întotdeauna interesele speciale; violoniştii se tem întotdeauna că-şi vor răni degetele, iar balerinele nu pot purta pantofi cu toc. Dependenţa de heroină nu este un rău în sine. Dacă este legalizată, ea nu poate răni pe nimeni altcineva decât pe utilizatorul drogului. Există cei care vor dori să vorbească, să educe şi să facă publicitate împotriva ei, dar a o interzice este în mod clar o violare a drepturilor celor care doresc să o utilizeze.